Fiecare are toamna lui

Vremea asta a strâns căldura într-un cub de zahăr, venit din măduva unei sfecle, scufundată în cel mai afânat pământ.
La fel ca inima ta, care zace între noapte şi zi, între aripa stângă şi aripa dreaptă, cu o toamnă de ajuns de bogată, nehotărându-se de unde să sape, de unde să culeagă nectarul.
Ca şi alte anotimpuri, toamna işi are averea sa, dar are un farmec aparte, atunci când fructele nu pot fi culese nici iarna, nici primăvara, nici vara. Aşa se face că gospodarii îşi suflecă mânecile pentru zilele tomnatice, pregătind unelte, coşuri şi veselia pe care rar o găseşti la oraş. Nu toţi oamenii sunt la fel ca aceştia. Pământurile lor zac sub vrejuri ucigătoare cu scaieţi, spini şi animale, care, la rândul lor îşi fac cuiburile mai mari şi adună merinde pentru timpul rece. Aceştia suferă. Suferinţa asta apăsătoare, pe care noi, oamenii o înţelegem diferit, este numită în multe feluri şi ei se roagă să mai fie încă o dată toamnă, ca să culeagă măcar roadele închircite de pe bucata lor uscată de pământ.
Trece o toamnă, trec două, trei, porţile lor de lemn putrezesc, pământul acela, cubul de zahăr din el, aşteaptă.

Jocul unui copil

Închidea ochii și îi deschidea des în mijlocul unui albastru cum rar vezi în zilele caniculare. Purta o rochiță vaporoasă, cu dantelă albă pe margini și două codițe împletite de dragostea mamei sale. Iarba era atât de înaltă, încât, stând lipită de pământ, nu putea fi observată decât de buburuzele care aterizau din când în când pe rochița ei albă și cele câteva furnici care mergeau de-a dreptul peste piciorușele ei fără vreun efort.
Căsuţa nu era departe, obişnuia să se joace toată ziua în locurile învecinate, în poeniţă şi pe câmpia cu flori, mâncând colăceii babei – fructele unei plante asemănătoare cu nalba, culeasă de gospodari pentru hrana animalelor.
Era un copil la fel de fericit precum fluturii pe care îi păcălea să se aşeze pe florile din mânuţele ei, aşa cum o învăţase bunica.În buzunărel avea câteva bomboane neambalate şi o bucată de aţă, uitată încă de dimineaţă când a ajutat să pună în ac.Copacul ei preferat făcuse deja fructe verzi, dar nu le putea mânca pentru că nu aveau niciun gust şi ştia că toamna, merele pădureţe vor fi dulci şi uşor de cules pentru un copil cu mâinile aşa de mici. S-a aşezat comod în iarbă, învelind bomboane în frunze şi legându-le încâlcit cu aţă. Uneori obosea şi cădea pe spate, în umbra de copac, în umbra de iarbă, de buruiene cu gâzuliţe si fragi.

Noaptea se apropia pentru că soarele îşi aduna perne cu nori şi apunea ca un ultim căscat peste câmpie şi case. Fetiţa atârnă bomboanele în copac, îl sărută pe scoarţă şi pleacă zâmbind şi ţopăind spre casă.

Ploaia

Plouă mult.
Norii au coborât draperiile de apă pe pămant. Săgeți luminoase, ba atârnă din ceruri, ba se ascund in câmpuri ca un sentiment strecurat in inimă. Dealurile s-au umplut; la fel și râurile. Acum apa este mai proaspătă, peștii alergă de ici-colo, răcorindu-și solzii, branhiile și ochii, într-un joc numai de ei știut. Pe margine, sălciile tinere îți adâncesc rădăcinile în apă, potolindu-și setea cu apa dulce.
În mai puțin de o oră, cerul respiră printre razele jucăușe, păsările țopăie printre crengi, se zburlesc și își ciupesc penajul în băltoace, făcând o sărbătoare după ploaie. Copacii din depărtare, desenează linia de orizont, pe care, urca până la ultima rază de soare, puncte zburătoare, păsări grăbite spre alte locuri cu mai multă apă, cu mai mulți pești.

Ursulețul

Un ursuleț de pluș pufos, se plictisea în casă după ce a făcut o mulțime de lucruri: a citit, a splălat multe vase toate murdare de miere de albine, a spălat pe jos după ce a spart un borcan cu dulceață încercând să-l deschidă, a dansat tango cu mătura, a șters praful, a jucat șah de unul singur și a numărat picăturile de ploaie care se prelingeau pe geam gândindu-se la ursoaica lui de dincolo de munți.
Nu a mai rezistat! Și a ieșit în mijlocul ploii, prin bălți, stând cu botul deschis bând picăturile ce aveau să pice din cer. Râdea în hohote și strada răsuna de vocea lui dulce. Blănița lui crem, era ciufulită haios. Păsările credeau că are pe el bucățele de pâine și au început să îl ciupească.

Primăvară de aprilie

E primăvară. Vrăbiile au numărat deja crenguțele sărind ba pe una, ba pe alta. Soarele s-a gâdilat cu propriile raze și a strănutat, lăsând în urmă bucățele sclipitoare pe arborii somnoroși, părând a fi oglindă spartă în fața frumuseții naturii. Verdele, petice nuanțate de verde, atârnate elegant de ramuri, pare să ne îmbobocească și nouă bucuria de a trăi: copilașii au ieșit să joace șotron sub cel mai înflorit copac, din care, peste puțin timp, se vor înfrupta din fructele acrișoare, calde de sub soare, vor agăța vișine la urechi și vor râde în hohote într-un joc copilăresc în care se vor bate cu sâmburi mici așa cum făceam noi în grădina cu amintiri.
Fetele culeg din iarba moale, gândăcei ageri, care au prins gustul jocului “de-a v-ați ascunselea” și se pierd printre degetele copilelor cu bucle fluturate de vânt. O albină se așează pe floarea cea mai parfumată pe care am ales-o cu privirea, o înconjoară de trei ori și se așează ca un avion de hârtie. Imediat, un vânticel îi ridică aripile până la creștet, dar se astâmpără, vrând să ia la dans iarba de pe un câmp îndepărtat și deodată văd valuri ritmate pe care reușeam să le sparg într-una din frumoasele mele veri, când mă îndrăgosteam toată ziua de soare, de la răsărit până la apus, când inima îmi bătea că s-a ascuns și nu mai puteam să îl văd până a doua zi dimineață.

Iarnă văratecă

În iarna aceea…
În iarna aceea fulgii erau mari
Ca florile din vara asta.
Ei se topeau printre zâmbete
Ca fructele coapte ce vor crește curând.
Atunci înotam în stratul de zăpadă
Și nu îmi era dor.
Acum, închin iarba la pământ
Și ascult păsări.
Păsările de atunci, erau sănii
Și patinam ca intr-un dans care,
Nu mai vrea să aibă un sfârșit.
O iarnă,o vară, un lac…
Ne-am îndepărtat ca o barcă unul de altul…

Timpul este o povară

Timpul este o povară,
Nu că aş visa;
Aş privi ce mă-nconjoară,
Cu dragostea mea.

Timpul este o răscruce,
Pe aripi de vânt;
Tare-aş vrea un soare dulce
Inima-mi cântând.

Timpul este o răscoala,
Pe nisip uscat;
Nu e loc de primăvară,
Inima-a secat.

Timpul este ca o ploaie,
Pe pământ şi cer;
Inima îmi e greoaie
Fără de mister.

Timpul este o povară,
Cum nu am visat;
Lacrima îmi este clară,
Pe pământ uscat.