Apă, aer, frunze

”Spune-mi, care este cel mai frumos loc din tot ținutul, bunicule?” Așa vorbea un băiețel dolofănel,cu obrajii ca două turtițe abia ieșite din cuptor, ochii lui verzi se confundau cu pădurea din jurul cabanei, sprâncenele aminteau de zilele în care, mergea la vânătoare împreună cu bunicul, cu arcul de jucărie în spate, făcut cu pricepere dintr-o creangă neobișnuită, dar potrivită. Pălăria pe care o purta ca amintire de la cei dragi, era ca o strecurătoare pentru razele de soare puternic, în zilele fermecătoare de vară; strecurătoare pentru că, atunci când o pipăiai, simțeai cu buricele degetelor jocul arhitectural al paielor și îți imaginai matrița pătrățelelor de ciocolată albă, simțeai lumina soarelui care desena triunghiuri și alte mozaicuri direct pe gâtul lui fraged și încingea locul ca o arsură de la scânteia jarului făcut iarna pentru o lingură de lapte cu mămăligă sau alte imagini care veneau în minte în mod repetat, diferit.
” Din tot ținutul?…” îngâna bunicul. ”Hm…” după o tăcere, apoi și-a luat de mână nepotul și fără niciun cuvânt, s-a întors din drumul care trebuia să se sfârșească cu un izvor de apă curată, de unde obișnuia să umple gălețile pentru a o duce acasă.
Băiețelul, fără să întrebe ”unde mergem?”, sărea energic pe umbra purtată de găleata din mâna bunicului, ținută strâns și cu stângăcie.
Adierea vântului îi adună firele de păr unele cu altele, atingând doar umărul stâng, iar barba semăna cu o mătase care voia să fugă în aceeași direcție a vântului care începea să se domolească. După un sfert de ceas și pământ bătătorit, capete de mohor, atârnau de ambele perechi de picioare, de parcă ar fi fost ultima lor despărțire.

”Ha-ha-ha! Bunicule, parcă suntem căpițe de fân! Nu este mai ușor să adunăm fânul așa?”

Bunicul râdea cu tot sufletul și peste puțin timp…
”Unde sunt toți copacii?” Ochii mari, dădeau senzația că era prea speriat să se apropie.

Este un loc plin de frunze de toate culorile. De la frunză la frunză îți puteai imagina un curcubeu ușor transparent care intersecta pe fundal cu alte zeci de curcubee. Cel mai surprinzător lucru îl puteai vedea dacă aruncai atent un ochi pe margine: o simetrie cum rar vezi în locurile acelea. Forma, înconjură pătura de frunze într-un mod misterios: un cub de sticlă foarte puțin vizibil și nu îți dădeai seama dacă este sau nu real.

”Apă, aer, frunze”, spuse bunicul în șoaptă ca și cum era fermecat pentru prima oară de cele văzute și continuă: ”locul acesta nu are copaci ziua, numai atunci când plouă; apa din acest loc și pe mine mă surprinde; nu știu cum se întâmplă dar locul acesta este mereu viu, veșnic toamnă, iar ninsoarea cade ca și cum ai scutura-o de pe haine; când ninge, aici plouă și copacii aceștia…nici nu îi simți când apar… ”

Advertisements

Seară de iarnă

Seara se lasă
Greu pe terasă
Și mai apasă
Vreji de mătasă
Pe masa grasă
Ori uleioasă
Ba mai cleioasă
Și mai sticloasă,
Perdeaua trasă
Neagră și arsă.
Ca o angoasă
Fața întoarsă
Și buretoasă
Mâna retrasă
Și mai întoarsă
Și mai sfioasă
Ca o crăiasă
Și o mireasă
Cât de aleasă
Ori mai frumoasă,
Și mai țâfnoasă
Devreme-acasă?
Iarna se lasă
Des peste casă
Și mă apasă
Ca și o coasă
Cu o carcasă.
E-o cuvioasă
Ce mă descoasă
Și iar mă coasă
Ca o vântoasă.

Mi se topește inima

Mi se topește inima
Într-un con de înghețată
Inima, conul, înghețata
Înghețata ,
Cu formă de con
Conul,
Cu formă de înghețată,
Inima,
Cu formă de con
În care au înghețat
Toate răutățile
Și au pocnit
Precum o venă
Prea încărcată
Cu sânge galben.
Galben,
Polenul inimii,
Pe care îl zahariseam
In zilele friguroase.
Mi se topește inima
Într-un con de înghețată
Inima mea, a ta,
A noastra inimă
Polenizată melancolic.

Un căpătâi de floare

Un căpătâi de floare uscată la capăt,
Atât am adunat din toamna asta…
Frunzele, culorile, deșertul inimii mele,
Fructele putrede de dulceața și mierea palidă…
Toate s-au scurs, au dispărut
Precum praful rece de stele.
Un căpătâi de floare, o molfăi…
Lemnul uscat, dulce,
Din care aș împleti o față de pernă
Și pentru tine…
Un căpătâi de floare albastră la capăt,
Atât mi-a mai ramas pentru iarna…
Iarna inimii tale…

Azi, ești tu echilibrul meu?

Azi, ești tu echilibrul meu?
Copac zgribulit cu imprimeu;
La coaja căruia se-nchină un ateu,
Și lacrima îi curge în valuri mai mereu.

Azi, ești tu echilibrul meu?
Copilul de pe deal ridică încă-un zmeu,
Și cum să te apropii, el pare-a fi romeu,
Rămâne peste seară, renunță la dineu.

Azi, ești tu echilibrul meu?
În haosul ăst’ geamăn a singurului ateu
Rămân, renunț la cină pentru-a-nălța un zmeu,
Dar vreau să-mi fii alături între copil și-ateu…

În tramvai

Azi e ziua ta, române
Ești absent în ist tramvai,
Ești acasă, faci o pâne,
Ori măligă din mălai.

Și trei oameni se așează,
O culoare, două, trei,
Alții-n centru sunt, dansează
Cum e-al nostru obicei.

Azi e ziua ta, române
Fii mai bun și înțelept;
Mai hrănește azi un câne,
Mai îndreaptă ce-i nedrept.