Ce este viaţa?

Un băieţel cu zulufii rupţi parcă din soare, se juca în iarba înalta din faţă casei. “Ce este viaţa?” , a întrebat copilul cu lacrimi în ochi. Tăcerea se lasă peste insecta strivită din neatenţie, o tăcere mai tăcută decât lumina soarelui aruncată pe obrajii lui rotofei. Suspinele lui se ascundeau în mânuţele mânjite, cu care a scormonit curios printre copacii miniaturali de iarbă. “Ce e viaţa, cu tine vorbesc, gâză!”. Scâncetele deveneau tot mai dese, doar păsările din zbor asistau la imaginea unui princhidel ghemuit, cu genunchii lui moi la piept şi cu palmele foarte aproape de ochi. În timp ce plângea, picioarele de insectă zvâcneau neobservabil. Râuri traversau obrajii, de la ochi la nări, la buze şi inundau palma, ocolind gâzuliţă ca pe o insulă. Plângea de ore întregi, aproape  nu mai avea glas, nasul îi era umed, iar batistuţa nu îl mai ajuta cu nimic. Gândăcelul începu tremure. Se ridică în picioruşele lui fragede şi urcă pe mână, pe bărbie şi ajunge pe obraz fără urmă de durere. Când ridică mâna îşi ia cârlionţii care îl gâdilă pe faţă, se opri din plâns: se uită în palmă şi se ridică brusc, ştergânduşi cu mâneca ochii scufundaţi în lacrimile lui dulci. Îi aduce firimituri de pâine într-un şerveţel şi apă într-un capac de sticlă. “Îmi pare rău, nu voiam te rănesc“, sărutandu-l pe spatele lui verde şi dur.

Dorul de tine, scrie

Dorul de tine, scrie;

Ca şi cum te-ar cunoaşte mai bine

Dar eu?

Mi-ar plăcea să nu fim concurenţi

Să îţi spun mai des, mai mult “te iubesc”

Să îl fac gelos să plece.

Aş putea să îi cumpăr o lesă,

Una mai nouă, fără rugină,

Mi-e teamă să nu se rănească

Să nu îl pierd…

Cine ţi-ar mai scrie poeme seară?

Plouă mereu, plouă mărunt, plouă des

Plouă mereu, plouă mărunt, plouă des,

Creşte şi descreşte seva ca un lift în mişcare,

Pleoapele mele, ca o barcă răsturnată în oglindă,

Capul meu, două sfere cu apă, se cobâlţâie,

Şi înoată sâmburi de harbuz.

Faţa mea, îmbrobodită cu senzaţia de ardei iute

Gura mea, deschizându-se ca o fereastră de vară;

Plouă mereu, plouă mărunt, plouă des,

Pe o ţesătură de carne palidă,

Luna apare în pupile ca o scenă de magie,

Venele roşii pe alb, sunt maci de câmp

Maci cu ritm, sfâşiaţi, tocaţi, mestecaţi,

Scuipaţi ca pe un gust amar

În mijlocului drumului de ţară.

O pasăre, un elefant, un greiere,

În încăierare, în iarba răcoroasă, uscată

Plouă mereu, plouă mărunt, plouă des,

Transpiră iarbă în ceruri.

Ploaia mea, a ta, a noastră,

Scursă în paharul din colţul camerei fără colţ;

Pahar cu picior, cu sticlă prăfuită.

Plouă mereu, plouă mărunt, plouă des,

Ca într-o casă cu decupaje sferice în acoperiş,

Slăbind încheieturile mele, ale casei.

Plouă mereu, plouă mărunt, plouă des,

Ca într-o încăierare de animale sălbatice,

Uşa plină de apă, balamale putrede

Balamalele inimii mele în curent primăvăratec.

Plouă mereu, plouă mărunt, plouă des,

Noaptea se şterge la gură cu ploaia,

Ploaia mea, a ta, a noastră.