Ale tale picioare, bărci

Ale tale picioare,
bărci de oraș
in care ai topit
toată mierea zilei,
vie miere,
miere cu rouă
cu soare,
astăzi cu ploaie
și răcoarea pielii.

Ale tale picioare,
bărci de oraș
pe care le alergi
la mine,
o străină,
cunoscută.

Ale tale picioare,
bărci de oraș,
în nopțile cu lună,
însoțitoare
de străzi,
care ascund
gropițe cu apă,
apă de izvor,
proaspătă,
ca dimineața de joi.

Advertisements

Îmi placi

Îmi placi destul de mult
Inima – mi cântă ca o vioară,
E – un tărâm necunoscut,
Fiori urcă, fiori coboară.

Îmi placi destul de mult
Cu geamuri deschise ploioase,
E – un cer necunoscut
Prin inimile noastre sticloase.

Îmi placi destul de des
Cu chipul tău luminat
Sufletu-mi duhovnicesc
Iar seara ți sa – nchinat.

Au încolțit aripi și flori

Au încolțit , de puțin timp, aripi moi,
Încrengându-se în corzi, în culoare de vară,
Aripi pe care nu poți să le mai îndoi;
Cresc mai ales în răcoare de seară.

Au început să crească pe sub piele flori
Și fructele lor se veștejesc rapid la soare,
Flori parfumate cu rădăcini în nori;
Curând visând să apună-n mare.

Au încolțit, de puțin timp, aripi moi
Și-au început sa crească pe sub piele flori.

Rudenie

Cine îți seamănă în suflet atâta rautate? Odată ai fost copil, demult, ai uitat? Un copil zburdalnic. Nu te-am văzut născându-te, doar bunica îmi mai povestea întâmplări amuzante când era în viață, întâmplări despre tine.
Vorbește mai ușor, mă scuipi cu venin. Îmi amintesc de povești cu șerpi, dar aceia au o piele frumoasă, colorată, lucioasă și știu să asculte răsăritul și apusul. Pielea ta este zbârcită ca un colac funerar înmuiat în apă, cu șiroaie de noroi uscat atunci când îți aprinzi o țigară pe întuneric și pufăi de zor ca și cum țigara te-ar face o importantă expresie pe țărmul Mării Negre, înconjurat de o mulțime care îngenunchează. În imaginația ta, porți bijuterii bărbătești, cu ace de undiță atârnate de un fir de nylon, un fir atât de rezistent încât poate susține zece kilograme curate de egoism, sarcasm, invidie și lăcomie care are să te înmormânteze doar cu bani.
De când aduni în suflet atâta răutate? Odată ai fost copil…

Înnoptat

Mă pun la masa aspră și scriu. “Despre ce scriu, despre cine?”, te întreb. Mâinile amorțite, capul greoi, părul vâlvoi, ochii afundați în cea mai arsă carne, scufundați în canicula pielii prea albe, prea tăcută, astăzi prea tristă. Noaptea, lumina, înseratul, luna. Ochii mei prea obosiți, îi simt ca două pâini abia crescute, insultate de pașii repezi, cu banii în dinți, prea repezi. Miercuri. Ar fi trebuit sa fie o zi bună, mercurul mi se scurge prin vene greoi, prea greoi, ca mersul unui melc în dunele încinse de nisip mișcător. Cine sunt? Aș tăia cu lama un miez…de oglindă obscură. Am îmbatrânit… Noaptea a îmbătrânit și ea cu o zi. Toți am îmbătrânit! Draperia asta a nopții e tinerețea lunii de iulie, care stă ascunsă atunci când o cauți. Și o cauți…
Oboseală…noaptea ne închide odihna într-o cutie. Care cutie? Nu știu, cutia mea, a ta, a voastră, a noastră, a lor, cutia craniană, cutia inimii, cutia nopții.
Mă pun la masa aspră și scriu. ” Despre ce scriu, despre cine?”, te întreb.